Dacă doriţi să citiţi volumele de publicistică din anii 2005, 2006 şi 2007, puteţi să le descărcaţi cu un click pe următoarele adrese:
INVITATIE
Vă mulţumesc pentru interesul pe care îl arătaţi
paginilor mele de publicistică, prezente în fiecare zi de marţi în
"Ziarul de Bacău".
După ce am adunat articolele
din anii 2005, 2006 şi 2007 în nişte bloguri intitulate "Jurnalul unui
outsider", iar cele din anul 2008 în blogul intitulat "Şcoala
românească", anul acesta am intitulat rubrica mea "Lumea văzută din
fotoliu", asemenea site-ului de pe doodlekit.com. Blogul este mai
departe găzduit de weblog.ro, el poate fi accesat cu ajutorul link-ului
din bara de meniu, sau la adresa
http:// neacsu .weblog.ro
Vă doresc lectură plăcută
paginilor mele de publicistică, prezente în fiecare zi de marţi în
"Ziarul de Bacău".
După ce am adunat articolele
din anii 2005, 2006 şi 2007 în nişte bloguri intitulate "Jurnalul unui
outsider", iar cele din anul 2008 în blogul intitulat "Şcoala
românească", anul acesta am intitulat rubrica mea "Lumea văzută din
fotoliu", asemenea site-ului de pe doodlekit.com. Blogul este mai
departe găzduit de weblog.ro, el poate fi accesat cu ajutorul link-ului
din bara de meniu, sau la adresa
http:// neacsu .weblog.ro
Vă doresc lectură plăcută
din anii 2005, 2006 şi 2007 în nişte bloguri intitulate "Jurnalul unui
outsider", iar cele din anul 2008 în blogul intitulat "Şcoala
românească", anul acesta am intitulat rubrica mea "Lumea văzută din
fotoliu", asemenea site-ului de pe doodlekit.com. Blogul este mai
departe găzduit de weblog.ro, el poate fi accesat cu ajutorul link-ului
din bara de meniu, sau la adresa
Vă doresc lectură plăcută
54
Fetiţa cu chibriturile
Îmi amintesc de Crăciunul copilăriei mele. În casă era cald şi mirosea a gutui şi a zahăr ars. Focul din sobă arunca lumini fantastice pe globurile pomului. Mămica lua cu cleştele un tăciune pe care punea o felie de zahăr cubic. Aşteptam să termine acest adevărat ritual, deoarece ştiam că felia de zahăr caramelat urma să o savurez eu, în timp ce ascultam poveşti din cartea lui Hans Christian Andersen, sau mă amuzam încercând să inventez dialogurile dintre personajele unei cărţi de benzi desenate cu Mickey Mouse apărută la Editura Hachette şi din care mămica îmi citea în franceză, lăsându-mă să ghicesc sensul cuvintelor. Mi-a rămas în suflet mai ales povestea care trebuia citită obligatoriu în noaptea de Crăciun, "Fetiţa cu chibriturile", poveste pe care o ascultam cu înfrigurare, simţind un oarecare sentiment al vinovăţiei pentru pacea, căldura şi belşugul în care trăiam. Povestea fetiţei care era nevoită să vândă chibrituri pentru că era săracă, povestea fetiţei care a murit în noaptea de Crăciun încălzindu-se la flacăra plăpândă a unui chibrit mă intriga mai ales prin finalul sublim, când flacăra se transformă într-o mare lumină în care fetiţa îşi întâlneşte bunica, pe care o iubea, o lumină suprafirească. Deci sărăcia nu este mizerabilă, sordidă, există o doză de sublim în soarta celor săraci.
A venit comunismul cu răsturnările absurde şi criminale care au dus la pauperizarea unui întreg popor. Am cunoscut eu însumi cea mai cruntă sărăcie, mai ales în anii de liceu. Nu m-am gândit însă până acum că raportul dintre sărăcie şi bogăţie este unul mai ales spiritual, că are dreptate Iisus Hristos când spune "La ce-i foloseşte cuiva toată bogăţia lumii, dacă sufletul şi-l pierde?" Fetiţa cu chibriturile din basmul lui Andersen este destul de greu de găsit printre săracii de azi, cum este destul de greu de găsit bogatul milostiv. Chiar şi creştineasca pomană nu se mai poate face cu sensul ei spiritual atât de adânc. În satul românesc s-a dat pomană pentru pomenirea morţilor din totdeauna, dar în sat nu existau cerşetori, creştinii îşi dădeau pomană unul altuia, pomenindu-i cu pioşenie pe cei duşi în altă lume. Acuma primăria pune gardienii să gonească oamenii care cerşesc în faţa bisericilor, fără să înţeleagă faptul că ei fac parte din ritual. Nu trebuie lăsat cineva cu mâna întinsă nici când cere, nici când dă, spune Sfânta Scriptură. Îmi amintesc de o întâmplare povestită de Ion Rotaru, care a plecat zilele astea dintre noi, Dumnezeu să-l odihnească în pace!, despre poetul Vasile Voiculescu. Stătea Poetul într-o zi la uşa unei biserici din Bucureşti şi, cum arăta cam ponosit şi cu barba lui mare – abia ieşise din închisoare – o creştină s-a apropiat de el şi i-a dat de pomană. El a primit cuviincios darul, a mulţumit lui Dumnezeu, iar femeia a plecat în drumul ei, fără să ştie că a vorbit cu unul dintre marii noştri poeţi!
Milioanele de oameni săraci care nu se mai pot redresa după urgia comunistă aşteaptă pomană de la stat. Pomana, dintr-un ritual cu semnificaţii spirituale, a devenit monedă politică. Domnul Mircea Geoană, într-un elan propagandistic penibil, spunea că ne trebuie o Republică Social(is)ă ! Promite chiar că partidul său, dacă va ajunge la putere, va face din protecţia socială obiectivul său central. De ce? Ca oamenii să stea mereu cu mâna întinsă nu din motive spirituale, ci doar economice? Sărăcia este foarte uşor de manipulat politic. Eu l-aş admira pe domnul Gigi Becali, de exemplu, dacă ar da milioanele de dolari pentru case şi biserici, pentru ajutorul sărmanilor, fără să spună cine-i autorul binefacerilor.
Boschetarii care blochează spitalele, transformându-le în instituţii de protecţie socială, hoţii şi beţivii din ghetourile Capitalei, dar şi din alte oraşe, ba chiar şi din sate, copiii vagabonzi sau fetele de vânzare sunt foarte departe de fetiţa cu chibriturile! Domnul Mircea Geoană ar trebui să ştie că unul dintre primii socialişti români, doctorul Ştefan Stâncă, şi-a dat doctoratul cu o lucrare despre "mediul social ca factor patologic". Sărăcia rămasă de pe urma regimului comunist nu are sublimul fetiţei cu chibriturile. Ea este sordidă şi mizerabilă, este un "factor patologic" şi trebuie tratată ca atare, cu soluţii fie şi socialiste, dar nu trebuie exploatată politic!
25 dec.
53
România de turtă dulce
Zilele trecute am asistat la o ceremonie mai mult amuzantă decât solemnă, în care domnii Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu au primit de la un cofetar o turtă dulce de forma hărţii României, pe care au plasat-o pe o hartă a Europei făcută din aceeaşi turtă dulce. Membrii Consiliului european, participanţi la ultima şedinţă din anul acesta la care noi suntem doar observatori, au privit aderarea României şi a Bulgariei la Uniunea Europeană cu umor. Având un dezvoltat simţ al umorului, preşedintelui nostru i-au dat lacrimile, probabil de râs. Ori poate s-o fi întrebat în gând cine va mânca turta dulce pe care a aşezat-o atât de frumos pe masa Europei? Faptul că de la 1 ianuarie 2007 vom fi cetăţeni ai Europei este totuşi de natură să ne îngrijoreze. Drepturile pe care le vom căpăta vor fi dublate, cum este şi firesc, de datorii. Până unde se vor întinde drepturile şi de unde vor începe datoriile? Până unde România se va afirma ca o voce distinctă, originală şi valoroasă în Europa şi în lume şi de unde va trebui să adoptăm reguli străine de noi, de la tăiatul porcului la asigurarea de sănătate a câinelui, reguli care ne pot dizolva într-o masă imensă de turtă dulce, fără graniţe, dar şi fără identitate? Autonomia locală trebuie privită doar la nivelul unei comune, sau la nivelul unui ţinut, ori chiar al unei ţări? Dacă vorbim de autonomia pe criterii etnice , cum vor maghiarii, autonomia este o absurditate. Dacă vorbim de autonomie decizională în limita legilor, autonomia este ideală. Cel mai bun exemplu l-am avut tot zilele astea, când blândul ministru al şcolilor a luat, în sfârşit, o decizie fermă în problema "discriminării" ateilor. Îmi face plăcere să citez textual: "Intervenţia Ministerului Educaţiei şi Cercetării pentru înlăturarea simbolurilor religioase din sălile de clasă ar fi total deplasată şi ar restricţiona libera opţiune. În plus, atât petiţionarul, cât şi emitenţii deciziei omit un aspect important: prezenţa icoanelor în unităţile de învăţământ nu este consecinţa unui ordin ministerial, ci o hotărâre a societăţii civile. Prin urmare, trăind într-o societate democratică, decizia trebuie să aparţină tot părinţilor, comunităţii locale şi nu în ultimul rând şcolii." Iată un exemplu ideal de felul cum este respectată libera opţiune a comunităţii locale, a societăţii civile în perfectă concordanţă cu legile ţării şi ale Europei. Ce te faci însă cu posibilitatea unor abuzuri aproape incontrolabile? Un primar nu pune în posesie nişte proprietari pentru că aşa vrea el. Un consiliu local transformă sala de sport a unei şcoli în sală de biliard pentru un afacerist local. Sunt pline buletinele de ştiri de asemenea abuzuri, deoarece factorii de decizie de la nivelul local – primari, consilieri, chiar directori de şcoli – nu au cultura juridic ă necesară pentru a lua decizii legale, care să nu fie abuzive. De cele mai multe ori ei judecă prin prisma propriilor interese. Dacă inspectorul şcolar, să zicem, nu-i interesat în acordarea diplomelor "Gh. Lazăr", chiar dacă există un ordin al ministrului cu privire la faptul că el gestionează aceste diplome, deci trebuie să le finalizeze, puţin îi pasă! Directorului de şcoală nici atât, ca să nu mai vorbim de primar, care n-are nici un interes să dea câteva milioane de la buget pentru nişte distincţii al căror înţeles îi scapă.
Era foarte rău să depindă o ţară întreagă de un singur om, cum s-a întâmplat în vremea lui Ceauşescu. Dar dacă o comunitate locală, o comună, să zicem, sau o şcoală, dă peste o asemenea pacoste? Şi sunt mii de comunităţi locale! Poate că Europa va găsi mecanismele instituţionale şi legislative pentru a evita ca într-una din cele douăzeci şi şapte ţări să apară un dictator. Poate că aceste mecanisme vor putea fi copiate până la nivel de comună, sau şcoală. Trebuie să fim optimişti. Constituţia europeană încă nici nu există. Asistăm la naşterea unei lumi! Să dea Dumnezeu ca această lume să fie una dreaptă şi prosperă, iar România de turtă dulce să se integreze armonios în ea, înainte de a fi mâncată de şobolani!
19 dec.
52
Limitele democraţiei
Au trecut şaptesprezece ani de când românii cred că au scăpat de dictatură, că democraţia s-a instalat pe meleagurile noastre şi de roadele ei beneficiem cu mic, cu mare. Evenimentele din decembrie 1989, încă neclare nici măcar pentru procuratură, cele din Piaţa Universităţii, unde s-a strigat pentru prima oară "este interzis să interzici", unde s-a cântat celebrul imn al golanilor: "Mai bine golan, decât activist, / Mai bine mort, decât comunist", sunt acum istorie. Cei care le-am trăit le privim cu nostalgie, vedem acum, din perspectiva anilor care au trecut, cât de naivi am fost. În timp ce noi făceam mitinguri şi făceam teoria democraţiei, credeam sincer că lumea pe care o vedem la orizont este o lume a recunoaşterii valorii, a cinstei şi a prosperităţii rezultată din sudoarea frunţii, foştii directori şi gestionari, securiştii şi activiştii, într-un cuvânt fosta nomenclatură se aduna în "frăţii" cum le spune domnul Cozmin Guşă, se organiza şi cu o veche ştiinţă a devalizării bogăţiilor ţării, deprinsă în lungile decenii ale dictaturii, începea să-şi împartă industria şi agricultura, băncile şi resursele energetice, tocmai în numele democraţiei. Ei ştiau încă din vremea lui Ceauşescu felul în care se manipulează ideile democratice. Alegeri se făceau şi atunci, ba chiar erau în unele circumscripţii câte doi candidaţi, ca oamenii să creadă că au de unde alege. Evident, totul era fals, deoarece deputaţii din Marea Adunare Naţională erau aleşi cu grijă de Partid, se făcea chiar o "structură" demagogică: un număr de ţărani, de femei, de muncitori, de tineri , dar cei care luau decizii era tot Cepexul, de fapt soţii Ceauşescu, deputaţii doar votau. Legile erau astfel votate democratic de un Parlament ales democratic! Unele chiar respectau drepturile omului, sau alte principii de drept democratice, astfel încât cineva din afara României, citind aceste legi, se mira cum de oamenii nu-s mulţumiţi. Legile erau în principiu europene, dar aveau "instrucţiuni de aplicare" de zeci de ori mai stufoase, care de cele mai multe ori le întorceau sensul cu o sută optzeci de grade!
Nomenclatura a profitat din plin de noua democraţie, care era tot atât de uşor de manipulat, a lansat o furibundă demagogie menită să mascheze furtul. A vorbit de egalitate, de protecţia celor săraci, de grija pentru pensionari, profesori, medici, de necesitatea aplicării unui impozit progresiv , tot felul de perdele de fum în spatele cărora ei au furat tot. Oamenii, săraci şi naivi, i-au crezut şi i-au votat. Alegerile democratice, făcute după principiul "un om, un vot" s-au dovedit mereu favorabile demagogilor, deoarece după acest principiu, un academician şi un boschetar sunt egali. Decizia se ia de majoritate, ori majoritatea nu-i formată nici măcar din academicieni…Electoratul de stânga nu vede că, oricât ar vota PSD-ul, o duce din ce în ce mai greu. El nu înţelege că prosperitatea din România, câtă este, o datoreşte politicilor liberale sau democrat-creştine. El îl ascultă pe domnul Mircea Geoană cu un excelent discurs demagogic şi se duce să voteze baronii socialişti, crezând că îi va creşte pensia, sau leafa. Sfântă naivitate! Cineva propunea ca votul să aparţină doar celor care sunt conştienţi de această acţiune politică, să se dea un examen pentru Carnetul de alegător, cum se dă pentru Carnetul de şofer! Sigur, este o propunere fantezistă, dar conţine în ea mult adevăr. Poporul român trebuie să se trezească, măcar în următorii trei ani, câţi au mai rămas din sumbra profeţie a lui Silviu Brucan. Când se va trezi, însă, hoţii vor fi cu buzunarele pline, iar alegătorii vor fi tot cei mai săraci oameni din Europa. Cum poate fi stopată această goană după avere a "frăţiilor" foştilor nomenclaturişti? Prin lege? Parchetul nu poate, sau nu vrea să facă mai nimic. Autorii crimelor din decembrie 1989, sau din Piaţa Universităţii încă mai sunt anchetaţi. Ancheta poate dura multe zeci de ani, domnul Ion Iliescu ne-a dat de exemplu asasinarea lui Kennedy, care nu-i lămurită nici azi! Legea controlului averilor dobândite ilicit , atât de insistent cerută de Partidul Conservator, este amânată mereu de un Parlament care ştie el de ce se opune.
La Congresul PSD domnul preşedinte Mircea Geoană a subliniat faptul că socialiştii români se întorc la valorile autentice ale socialismului odată cu revenirea la culoare roşie a steagului sub care au luptat împotriva poporului român mulţi dintre cei din sală sau părinţii lor. Domnul preşedinte Ion Iliescu a protestat vehement împotriva condamnării comunismului, plănuită destul de timid de domnul preşedinte Traian Băsescu. Mi l-am amintit acum şaptesprezece ani, la televiziune, când a spus că "Nicolae Ceauşescu a întinat idealurile nobile ale socialismului". Oare chiar au trecut aceşti ani? Oare chiar nu am învăţat nimic?
Cel mai bun cadou pe care Parlamentul României îl poate face poporului nostru în acest decembrie aniversar ar fi adoptarea de urgenţă a Legii Lustraţiei, dar şi a Legii controlului averilor dobândite ilicit. Manipularea principiilor democraţiei, sau a Constituţiei de către cei care vor să transforme România într-o ţară de sclavi ar trebui să nu-i păcălească măcar pe parlamentarii care formează majoritatea. Ei încă mai pot adopta aceste legi.
12 dec.
51
Stăpânii României
Constantin Noica spunea, într-o conferinţă despre Ardeal pe care a ţinut-o la radio în 1940, că românii trebuie să capete conştiinţa de stăpâni. Citându-l pe Nicolae Bălcescu din studiul "Mersul revoluţiei în istoria românilor", marele nostru filosof spunea că românii au pornit în istorie ca robi, au devenit apoi servi, adică robi cu raporturi contractuale, apoi proletari, adică inşi fără jug, dar şi fără bunuri, pentru a deveni apoi posesori, dar fără conştiinţa, libertăţile dar şi răspunderile unui stăpân. Proprietatea este singura care îi poate da omului conştiinţa de stăpân, cu demnitatea, drepturile, dar şi răspunderile stăpânului. "A avea conştiinţa de stăpân – iată ce nu ne-a învăţat întotdeauna istoria, în cutremurătoarea ei desfăşurare. Un tip de român cu conştiinţă de stăpân era năzuinţa lui Bălcescu. De ce n-am spune? Ea este încă marea noastră năzuinţă" spunea Constantin Noica în pragul războiului care ne-a aruncat pentru încă o jumătate de secol în robie. Din păcate, conştiinţa de stăpân a românilor în propria lor ţară continuă să fie şi acum pentru noi încă o mare năzuinţă.
Aşa cum remarca Nicolae Bălcescu, un om este liber, are conştiinţă de stăpân nu doar pe averea materială, ci şi pe sufletul său, abia atunci când devine proprietar. Problema proprietăţii este cea mai însemnată nu doar pentru independenţa noastră economică, nu doar pentru prosperitate, ci mai ales pentru independenţa morală, pentru demnitatea şi încrederea în sine pe care le presupune un om liber. Iată de ce ocupantul sovietic a distrus în primul rând proprietatea. Cel mai important lucru care trebuia să fie realizat după căderea comunismului era restabilirea proprietăţii ca bază nu doar economică, ci mai ales morală a libertăţii. Din păcate, cei care au ajutat ocupantul timp de o jumătate de veac să distrugă ţara, au continuat să ducă o politică de discreditare a proprietăţii, sau de învrăjbire a oamenilor care aspirau spre o revenire la normal. Celor fără de pământ li s-a dat din puţinul celor cu două-trei hectare, iar marile IAS-uri au rămas pradă hoţilor. Problema caselor naţionalizate a dus – şi încă mai duce! – la învrăjbirea dintre proprietari şi chiriaşi, în timp ce imobilele de valoare au fost luate cu japca de nomenclatură. Ţărani dintr-o comună din judeţul Bacău fac greva foamei deoarece nici după cincisprezece ani nu sunt puşi în posesia averii pe care o au din moşi-strămoşi. În acest timp, pădurile au fost rase de firme ale unor străini care probabil nici nu ştiu unde este România pe hartă, dar sunt ajutaţi de mafia locală. Aflu din ziare că în Transilvania vin grofi din lumea largă şi revendică domenii şi castele care de sute de ani nu le mai aparţin. Retrocedarea a devenit din act de justiţie - afacere, apoi hoţie curată. Aventurieri din Australia până în Alasca au aflat că aici este rost de pradă şi vin "zarea lumii-întunecând", iar stăpânul adevărat al acestor locuri se duce să se vândă unde o vedea cu ochii. Retrocedarea proprietăţilor, fie funciare, fie industriale sau imobiliare ar fi trebuit să ţină cont de jaful comunist, care a însemnat naţionalizarea şi colectivizarea. Este absurd să ne întoarcem la 1700. Ar fi trebuit să fie făcută o fotografie a României normale, să zicem la 6 martie 1945, când a început de fapt jaful, şi reconstituirea proprietăţii să fie făcută în funcţie de acest stop-cadru. Nici să se revendice proprietăţi peste care au trecut secole şi zeci de stăpâni, dar nici să se ia câteva prăjini de la micii proprietari băgaţi cu forţa în GAC-uri ca să fie împroprietăriţi alegătorii domnului Ion Iliescu!
În sfârşit vârful uriaşului furt îl constituie privatizările frauduloase, prin care ne trezim cu stăpâni care nu au nici un drept la bogăţiile acestei ţări. Desecretizarea contractelor, arestarea "spionilor" arată cum a fost vândută România în ultimii cincisprezece ani. În loc de Sovrompetrol şi Sovromlemn avem acum OMV şi poate chiar Gazprom ! Tovarăşii s-au opus cu înverşunare ca proprietatea să fie garantată de Constituţie până acum, când şi-au făcut plinul şi nu numai că au introdus prevederea respectivă în textul legii, dar au avut grijă să scrie apăsat că proprietăţile dobândite, indiferent cum, sunt prezumate ca fiind licite!
Şi, totuşi, proprietar nu este doar cel care-şi numără milioanele de euro din conturi. Ba chiar aş spune că adevăratul stăpân este cel care are o casă, o curte, o grădină, un câine, chiar un apartament. El trebuie să capete conştiinţa de stăpân, pe care cu atâta patos o reclama Constantin Noica, el trebuie să nu mai stea cu căciula în mână nici pe la uşile autorităţilor, nici pe la uşi din Europa. Pentru a fi respectat, el trebuie să se respecte pe sine, iar asta începe cu respectul arătat proprietăţii. Să-şi îngrijească ogorul, nu să se ducă să culeagă căpşuni în Spania, să aibă grijă de casa în care stă, nu să arunce pe geam sticle goale şi mucuri de ţigări, ca şi cum ar fi într-un ghetou de la periferia Madridului, sau a Romei, să-şi educe copiii în respectul şi dragostea pentru casă, într-un cuvânt să se comporte ca un stăpân, nu ca o slugă. Şi să se bată cu hoţii pentru ce-i al lui dat de Dumnezeu, mult-puţin, nu să se roage la cei care l-au furat şi l-au asuprit o jumătate de secol şi continuă să o facă.
Dacă mulţi români vor continua să se comporte ca nişte slugi, mă întreb cu durere: cine sunt, de fapt, stăpânii României?
5 dec.
50
Discriminarea ateului
Domnul Emil Moise, profesor de "ateism ştiinţific" din Buzău şi membru al unei asociaţii numite "Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă", se simte discriminat pentru faptul că în şcoala în care învaţă fiica lui sunt icoane. Mai precis, el crede că fiica lui este agresată vizual de prezenţa icoanei în sala de clasă. Culmea este că nici fiica, nici soţia nu reclamă acest lucru, ba mai mult, fiica are nota zece la religie. Mi-am zis că se face prea multă gălăgie pentru un gest penibil al unui cititor de filosofie căruia i s-a urcat materialismul ateist la cap. Ar trebui compătimit, nu făcut în toate felurile, cum se întâmplă de ceva vreme în presă. Dorind să aflu totuşi ce fel de asociaţie este aceea în numele căreia vorbeşte buzoianul discriminat, am intrat pe internet şi m-am îngrozit: gestul domnului Moise este mult mai grav şi face parte dintr-un plan deosebit de periculos. Societatea cu pricina s-a înfiinţat acum doi ani cu scopul precis de a împiedica proiectul construirii Catedralei Patriarhale, scop atins! Este singura sa activitate până acum, dar probabil că are "proiecte" pe mulţi ani înainte. Această campanie este deci al doilea atac la adresa poporului român. Tovarăşi în această luptă diabolică împotriva credinţei creştine sunt câteva zeci de organizaţii ateiste, din Europa, din Anglia ceva mai multe, din SUA, dar majoritatea ateiştilor americani sunt în California! Acum doi ani, când a luat fiinţă, "Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă" număra 22 de membri. Am fost surprins când am citit numele unor personalităţi cunoscute, ca Gabriel Andreescu, Liviu Antonesei, Smaranda Enache, Dan Petrescu, Mircea Toma , Daniel Vighi, Vasile Dem Zamfirescu. Recenta petiţie a profesorului din Buzău este semnată cam de aceiaşi, dar de data asta în numele unor ONG-uri, pentru a da o greutate mai mare demersului său. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin preşedintele său, pe nume Csaba Asztalos, a admis cererea de a fi scoase icoanele din sălile de clasă, apelând în acest sens la MEC. Domnul ministru, fricos, a înaintat cererea spre soluţionare Parlamentului. Ca şi cum ar fi ceva de soluţionat, ca şi cum nu-i clar ca bună ziua caracterul neconstituţional (v. art. 30 cu privire la dreptul la opinie), ca să nu mai vorbim de caracterul cu adevărat criminal al unui asemenea demers.
Îmi amintesc o întrunire a Consiliului Naţional al Alianţei Civice care s-a ţinut la Iaşi cu scopul de a susţine candidatura domnului Simirad la primăria municipiului. Am citit atunci un apel în care solicitam preoţilor să dăruiască icoane şcolilor, să se facă deschiderea anului şcolar cu un Te Deum, să se introducă religia ca obiect de studiu şi să se revină la comemorarea eroilor neamului în ziua de Înălţare. Acest apel a fost adoptat în unanimitate, toţi eram conştienţi de faptul că renaşterea României trebuia să înceapă cu renaşterea spirituală, că după o jumătate de secol de "ateism ştiinţific" este obligatorie revenirea credinţei în şcoli. Gabriel Andreescu, Liviu Antonesei, Smaranda Enache, personaje importante în conducerea Alianţei Civice, au fost de acord cu apelul adoptat la Iaşi, n-au protestat atunci, nici în deceniul care a trecut. Ce le veni să semneze această oroare acum, alături de asociaţia Accept, pe care o înţeleg, deoarece lupta ei cu pretinsa discriminare a homosexualilor seamănă cu lupta domnului Moise pentru a nu mai fi discriminaţi ateii? Dar domnul Cristian Pîrvulescu? Ce are "Pro Democraţia" cu iconoclastia? Dar doamna Renate Weber ?
Poate ar trebui să discutăm serios despre discriminare, deoarece în numele unei idei în fond juste multe prostii se pot face. Exagerarea drepturilor minorităţilor de tot felul duce la un fel de tiranie a minoritarilor. Aşa-i în America, dar fie la ei ! Homosexualii nu se mulţumesc doar cu faptul de a fi toleraţi, ei vor să devină toţi oamenii homosexuali! Ateii nu se mulţumesc doar cu faptul că sunt toleraţi, ei vor să devină toţi oamenii atei. Am găsit pe internet un "studiu" al domnului Emil Moise tot atât de amplu cum este cel despre icoane, în care abordează o altă marotă a "egalitariştilor": egalitatea femeii cu bărbatul. Mi-am amintit că m-am crucit acum câteva săptămâni, când am aflat că s-au cheltuit milioane de euro pentru a se face o traducere a Sfintei Scripturi "corectă" din punctul ăsta de vedere, adică printre apostoli să fie şi o femeie, eventual prostituată, şi un homosexual, iar "Tatăl nostru", care încă din invocare produce o gravă discriminare, să înceapă astfel: "Tatăl nostru şi mama noastră…"! Dumnezeu să mă ierte că pun pe hârtie asemenea blestemăţii, dar vreau să demonstrez faptul că ori avem de-a face cu un atac foarte violent la adresa valorilor noastre spirituale, bine pus la punct, ori este vorba despre o imensă prostie care obţine o reducere la absurd a unei idei juste în fond, aceea a dreptului fiecărui minoritar de a nu fi discriminat.
Când văd ura "ateului" discriminat împotriva credincioşilor, bătrânul "liber cugetător" mi se pare de-a dreptul blajin…
28 nov.
49
O aniversare
Zilele trecute am privit pe ecranul televizorului la o agapă organizată cu prilejul aniversării a zece ani de când alegerile din noiembrie 1996 aduceau în fruntea ţării Convenţia Democratică din România şi pe domnul preşedinte Emil Constantinescu . Au mai fost câteva prezenţe ale domnului preşedinte la nişte talk-showuri, chiar de ziua lui de naştere – La mulţi ani! – dar încă nu putem vorbi de o imagine corectă a guvernării CDR. Victoria împotriva forţelor criptocomuniste de acum zece ani a fost doar aparentă, deoarece CDR-ul nu deţinea majoritatea în Parlament, pentru a putea forma un guvern, iar domnul Emil Constantinescu a învins în al doilea tur de scrutin datorită voturilor transferate lui de Petre Roman, în schimbul şefiei Senatului promisă acestuia. Petre Roman ajungea astfel omul numărul doi în Stat, iar Convenţia era distrusă de Coaliţie, adică de colaborarea sinucigaşă cu Partidul Democrat şi cu UDMR. Guvernul Victor Ciorbea a fost lăsat să fiarbă în suc propriu, să elaboreze sute de legi care nu se vor fi aplicat niciodată, deoarece, atunci când a fost oportun, guvernul a fost răsturnat de un ministru "democrat". Este adevărat că Victor Ciorbea nici nu a fost susţinut de propriul său partid, de PNŢCD, deoarece este absurd ca un prim ministru să nu aibă nici o funcţie în partid (aşa cum i se cere acum domnului Călin Popescu Tăriceanu!). Povestea potrivit căreia un ministru face administraţie, nu politică, poveste invocată acum şi de domnul Flutur, este doar un mijloc de distrugere a credibilităţii guvernului, deoarece alegătorii au ales pe criterii politice , nu administrative. Nu are rost să spargem uşi deschise, acestea sunt principii elementare, vreau doar să atrag atenţia asupra paralelismului existent între felul în care a fost distrus PNŢCD-ul şi felul în care se încearcă acum distrugerea PNL-ului.
Dar să revin la domnul preşedinte Emil Constantinescu. Trei sunt ideile pe care le-a dezvoltat ca erori de interpretare a mesajului său de către mass-media.
Prima este aceea că el nu a susţinut niciodată faptul că ar fi fost învins de securitate, ci doar că ar fi fost învins de securitate în materie de imagine, iar ziariştii l-au citat trunchiat. Este adevărat, dar cine este de vină că a fost perceput din ce în ce mai distorsionat? Era clar că electoratul nostru, needucat din punct de vedere politic, reacţionând doar emoţional, era uşor de manipulat. Specialiştii în dezinformare din securitate n-au avut o treabă prea grea de făcut, dar cum şi-a selectat el însuşi staful ? Mulţi dintre cei oploşiţi pe lângă Cotroceni au devenit apoi adevăraţi detractori, sub motiv că "fac analiză politică" (sic!). Imaginea CDR o făcea doamna Mona Muscă, pe ceilalţi nici nu mă mai obosesc să-i numesc. Dacă analiza complexă şi completă pe care o face domnul Emil Constantinescu în cartea sa "Adevărul despre România" va servi istoricilor să înţeleagă rolul uriaş pe care l-a jucat în salvarea României de la dezastru în acel sfârşit de secol ca un sfârşit de lume, ea nu ajută cu nimic la schimbarea imaginii pe care şi-a făcut-o electoratul de azi, captiv al unor mass-media manipulate de specialiştii în dezinformare.
A doua idee pe care o dezvoltă domnul preşedinte Emil Constantinescu este aceea că el a spus despre punctul 8 de la Timişoara şi despre lustraţie că nu mai sunt necesare în sensul că atâta timp cât ai puterea, poţi aplica această epurare şi fără legea lustraţiei. La Cotroceni, de exemplu, au fost îndepărtaţi toţi cei care cădeau sub incidenţa celebrului punct 8. La fel s-a întâmplat şi la Guvern. Eu îl cred şi îl înţeleg, dar problema era să se facă o cât mai severă curăţenie la primării şi în instituţiile statului, în şcoli şi spitale, în justiţie şi poliţie, adică acolo unde orice iniţiativă a guvernului era sistematic sabotată, ca să nu mai vorbesc de Parlament!
A treia idee este că nu i-a făcut pe intelectualii din Alianţa Civică "frustraţi”, ci a spus doar că nu trebuie să se comporte ca nişte frustraţi, ci să aibă iniţiativă! Foarte frumos, dar unde? Cum pot avea iniţiativă dacă-i aduni într-un amfiteatru la "Muzeul ţăranului român" şi le spui să nu mai fie frustraţi, ci să aibă iniţiativă? Este ca şi cum i-ai lega cuiva mâinile, l-ai arunca în apă şi i-ai spune să înoate!
Asupra acestor trei probleme domnul preşedinte trebuie să admită că explicaţiile domniei sale conţin doar jumătate din adevăr. Acum nu putem decât să constatăm ce s-a întâmplat, nu avem cum repara trecutul. Trebuie doar să învăţăm. De ce este hulit omul providenţial, care s-a sacrificat pentru a salva România ? Cum a dispărut de pe scena politică un partid istoric de importanţa PNŢCD? Cum va dispărea acum PNL ? Cine-i "killer"-ul, acelaşi acum zece ani pentru ţărănişti, iar azi pentru liberali? Dar mai ales, cine-l comandă?
21 nov.
48
Procesul comunismului
Comisia înfiinţată de domnul preşedinte Traian Băsescu
pentru analiza dictaturii comuniste în scopul condamnării oficiale a
comunismului, comisie condusă de politologul Vladimir Tismăneanu, a anunţat în
presă că şi-a finalizat raportul. Acesta conţine 650 de pagini în care sunt
adunate documente şi studii de caz cu privire la represiunea comunistă, de la
ororile din închisorile Sighet, Aiud, Gherla, Piteşti, Canal etc. până la
condamnări, crime, sau recensăminte ale celor care au trecut prin închisorile
comuniste. Autorii susţin că raportul lor conţine sinteze ştiinţifice privind
crimele şi abuzurile regimului comunist din România, de la înfiinţarea sa până
în decembrie 1989. Aştept cu mare interes publicarea acestui document, cu atât
mai mult cu cât eu mi-am exprimat îndoiala cu privire la necesitatea unui
asemenea studiu. O condamnare simbolică, fără consecinţe juridice, putea să o
facă domnul preşedinte şi fără un asemenea raport; crimele sunt notorii şi
cunoscute, ba la ele s-ar mai putea adăuga şi cele de după 1989! Nu atât o
listă a celor închişi, morţi sau torturaţi ar fi necesară, cât o listă a torţionarilor.
Un studiu al arhivelor ar trebui să ducă la procese penale , să se finalizeze cu
despăgubiri şi condamnări, nu doar cu o lacrimă a domnului preşedinte. Pentru
crimele din regimul comunist ar trebui să răspundă nu doar securiştii, ci şi
activiştii de partid, din ordinul cărora au fost executate, şi procurorii, şi
judecătorii, şi miliţienii, şi directorii de instituţii sau întreprinderi care
au colaborat cu torţionarii. Cei oprimaţi în această jumătate de secol sau
rudele celor care nu mai sunt ar trebui consiliaţi cu privire la felul cum să
se adreseze justiţiei. Dreptatea adevărată ar trebui să conducă la condamnarea
celor vinovaţi, care nu-s patru milioane, cum spunea domnul Ion Iliescu acum
cincisprezece ani, sunt câteva mii, poate chiar câteva sute. Diversiuni cum
este "dosariada" nu fac decât să ascundă vinovaţii, sau să folosească
în mod criminal informaţia din dosarele fostei securităţi pentru a plăti poliţe
politice. Orice ar putea să fie aceste condamnări, numai arme politice nu!
pentru analiza dictaturii comuniste în scopul condamnării oficiale a
comunismului, comisie condusă de politologul Vladimir Tismăneanu, a anunţat în
presă că şi-a finalizat raportul. Acesta conţine 650 de pagini în care sunt
adunate documente şi studii de caz cu privire la represiunea comunistă, de la
ororile din închisorile Sighet, Aiud, Gherla, Piteşti, Canal etc. până la
condamnări, crime, sau recensăminte ale celor care au trecut prin închisorile
comuniste. Autorii susţin că raportul lor conţine sinteze ştiinţifice privind
crimele şi abuzurile regimului comunist din România, de la înfiinţarea sa până
în decembrie 1989. Aştept cu mare interes publicarea acestui document, cu atât
mai mult cu cât eu mi-am exprimat îndoiala cu privire la necesitatea unui
asemenea studiu. O condamnare simbolică, fără consecinţe juridice, putea să o
facă domnul preşedinte şi fără un asemenea raport; crimele sunt notorii şi
cunoscute, ba la ele s-ar mai putea adăuga şi cele de după 1989! Nu atât o
listă a celor închişi, morţi sau torturaţi ar fi necesară, cât o listă a torţionarilor.
Un studiu al arhivelor ar trebui să ducă la procese penale , să se finalizeze cu
despăgubiri şi condamnări, nu doar cu o lacrimă a domnului preşedinte. Pentru
crimele din regimul comunist ar trebui să răspundă nu doar securiştii, ci şi
activiştii de partid, din ordinul cărora au fost executate, şi procurorii, şi
judecătorii, şi miliţienii, şi directorii de instituţii sau întreprinderi care
au colaborat cu torţionarii. Cei oprimaţi în această jumătate de secol sau
rudele celor care nu mai sunt ar trebui consiliaţi cu privire la felul cum să
se adreseze justiţiei. Dreptatea adevărată ar trebui să conducă la condamnarea
celor vinovaţi, care nu-s patru milioane, cum spunea domnul Ion Iliescu acum
cincisprezece ani, sunt câteva mii, poate chiar câteva sute. Diversiuni cum
este "dosariada" nu fac decât să ascundă vinovaţii, sau să folosească
în mod criminal informaţia din dosarele fostei securităţi pentru a plăti poliţe
politice. Orice ar putea să fie aceste condamnări, numai arme politice nu!
Nu am văzut raportul – comisa promite că îl va da publicităţii
în termenul cerut de domnul preşedinte, adică până la 30 decembrie 2006 – dar,
dacă el conţine recomandarea ca istoria
crimelor comise de regimul comunist să devină obiect de studiu obligatoriu în şcoală,
consider că a meritat munca. Este absolut absurd ca istoria holocaustului să se
predea în şcoala din România, iar istoria Holocaustului roşu, căruia i-au căzut
victime bunicii şi străbunicii elevilor, să se discute clandestin, ba chiar
profesorii care vorbesc elevilor despre ororile comunismului să fie apostrofaţi
că "fac politică" în şcoală! S-au împlini 11 ani de la trecerea în
istorie a unuia dintre cei mai importanţi luptători împotriva comunismului:
Corneliu Coposu. Cum a fost comemorată această zi în şcoli? Mâine este 15
Noiembrie, zi în care românii îşi amintesc de marea demonstraţie anticomunistă
de la Braşov, dar şi de marea demonstraţie anticomunistă din Bucureştiul
postdecembrist, 15 noiembrie 1990, când mai mult de o jumătate de milion de
oameni a răspuns la chemarea Alianţei Civice în efortul disperat de a stopa
restauraţia criptocomunistă, cum o numea Domnul Corneliu Coposu. Această zi în
care românii comemorează lupta împotriva comunismului ar trebui să fie prilej
de conferinţe şi simpozioane, de întruniri şi demonstraţii, românii ar trebui
să arate că nu şi-au uitat istoria, că încă mai au simţul sublimului, dacă nu
chiar al tragicului.
în termenul cerut de domnul preşedinte, adică până la 30 decembrie 2006 – dar,
dacă el conţine recomandarea ca istoria
crimelor comise de regimul comunist să devină obiect de studiu obligatoriu în şcoală,
consider că a meritat munca. Este absolut absurd ca istoria holocaustului să se
predea în şcoala din România, iar istoria Holocaustului roşu, căruia i-au căzut
victime bunicii şi străbunicii elevilor, să se discute clandestin, ba chiar
profesorii care vorbesc elevilor despre ororile comunismului să fie apostrofaţi
că "fac politică" în şcoală! S-au împlini 11 ani de la trecerea în
istorie a unuia dintre cei mai importanţi luptători împotriva comunismului:
Corneliu Coposu. Cum a fost comemorată această zi în şcoli? Mâine este 15
Noiembrie, zi în care românii îşi amintesc de marea demonstraţie anticomunistă
de la Braşov, dar şi de marea demonstraţie anticomunistă din Bucureştiul
postdecembrist, 15 noiembrie 1990, când mai mult de o jumătate de milion de
oameni a răspuns la chemarea Alianţei Civice în efortul disperat de a stopa
restauraţia criptocomunistă, cum o numea Domnul Corneliu Coposu. Această zi în
care românii comemorează lupta împotriva comunismului ar trebui să fie prilej
de conferinţe şi simpozioane, de întruniri şi demonstraţii, românii ar trebui
să arate că nu şi-au uitat istoria, că încă mai au simţul sublimului, dacă nu
chiar al tragicului.
Este banală aserţiunea potrivit căreia cine uită istoria
este condamnat să o repete, dar la noi, în aceste zile, dacă privim scena
politică, putem constata că este cumplit de adevărată!
este condamnat să o repete, dar la noi, în aceste zile, dacă privim scena
politică, putem constata că este cumplit de adevărată!
14 nov.
47
Greva frigului
Zilele trecute, când termometrul a coborât în unele localităţi chiar şi sub zece grade minus, am văzut la televizor demonstraţii ale elevilor care cereau căldură în şcoli. Reporterii au filmat săli de clasă îngheţate, nu doar în licee, ci şi la grădiniţe. Elevii stăteau în bănci înfofoliţi, cu mănuşi, încercând să scrie sau să deschidă o carte. Demonstraţiile în care elevii, imitându-i pe cei mari, purtau pancarte cu revendicarea dreptului la căldură şi scandau "vrem să învăţăm, nu să îngheţăm" ar fi fost comice, dacă situaţia în sine nu ar fi cu adevărat tragică. Frigul din şcoli nu este însă o noutate. A trecut un sfert de secol de când Ceauşescu a început campania de economisire a energiei, care în şcoli s-a tradus prin desfiinţarea centralelor proprii şi a caloriferelor de pe holuri, sau "blindarea" lor în sălile de clasă, unul din trei, pentru a face economie. Profesorii şi elevii au îndurat frigul impus de un regim criminal. După 1989 însă toate regimurile au fost la fel de criminale din acest punct de vedere, deoarece în majoritatea şcolilor nu s-a schimbat nimic, dar din alte motive. Este vorba fie de indolenţa, sau chiar prostia factorilor de decizie, fie de hoţie, deoarece şcolile plătesc sute de miliarde de lei o încălzire care nu există, miliarde care ajung la furnizorii fictivi şi le menţin salariile mari luate pe degeaba.
Pentru ca elevii să nu iasă în stradă, cine ar fi trebuit să facă ce ? Pe ecranele televizoarelor scria "Frigul din epoca Hărdău", ca şi cum ministrul ar trebui să vină să facă focul în sobă la nu ştiu ce şcoală comunală! Vinovaţii trebuie căutaţi în administraţia locală, incapabilă să rezolve o asemenea problemă în condiţiile în care domnul preşedinte Traian Băsescu cere insistent descentralizarea. Păi ce se va întâmpla atunci ? Ziariştii vor da vina tot pe ministru (la fel se întâmplă şi în spitale!), nu pe primar, sau pe directorii de şcoli, care ştiau din aprilie că nu au încălzire, ştiu asta de un sfert de secol! În mod normal, directorul de şcoală care a constatat la începutul lunii septembrie că şcoala sa nu-i pregătită pentru începerea cursurilor ar trebui să-şi dea demisia "de onoare" – ha ha ha! – şi să-şi ceară iertare de la părinţi, elevi, profesori declarându-se incompetent. La fel primarul şi membrii consiliului local care fac parte din consiliile de administraţie ale şcolilor. Sindicatul ar trebui să se implice primul în rezolvarea acestei crize care se repetă în fiecare iarnă.. Există prevederi în contractul colectiv cu privire la condiţiile de muncă? Dacă nu, şi sindicatul trebuie trecut pe lista celor responsabili de frigul din şcoli.
Elevii au reacţionat în felul lor, făcând demonstraţii. Gălăgia lor nu a speriat pe nimeni, ba chiar a fost amuzantă. La noi totul se transformă în băşcălie, chiar şi o situaţie tragică. Câţi părinţi au dat în judecată statul, cerând daune pentru faptul că în şcoli copiii lor se îmbolnăvesc din cauza frigului ? Câţi primari, câţi directori de şcoli şi-au dat demisia ? Şi profesorii au reacţionat în felul lor, printr-o grevă nedeclarată, dar care a scos din sistemul de învăţământ numai în anul acesta 9000 de cadre didactice. Aceştia au părăsit catedra chiar şi pentru cules căpşuni în Spania, sătui să mai fie umiliţi de semianalfabeţi ajunşi "la putere".
Să nu fim absurzi. Există situaţii limită, cum ar fi starea de război, sau dictatura, care pot explica lipsurile de tot felul, inclusiv lipsa căldurii. Dar când "economia duduie", când intrăm în "clubul select" al ţărilor Uniunii Europene, unde nu tremură de frig decât boschetarii care nu vor să trăiască altfel, este o expresie fie a prostiei, fie a hoţiei, fie a amândurora faptul că elevii ies în stradă să ceară căldură, iar profesorii îşi iau câmpii (la propriu!) părăsind sistemul de învăţământ. Aş vrea să văd măcar un singur primar, sau un director de şcoală care să-şi dea demisia sau care să fie dat în judecată pentru frigul din şcoli. Dar, vorba lui Bacovia, "iar rămâne totul, o lungă teorie"…
7 nov.
